Primele biserici

Pentru a putea vorbi despre existenţa unor biserici în Târgu-Neamţ, este necesar să facem câteva precizări legate de existenţa localităţii.

Documentele interne vorbesc de existenţa Târgului-Neamţ la începutul secolului al XV-lea. Mai precis, „este vorba de “Privilegiul” dat de Domnitorul Alexandru cel Bun la 8 octombrie 1408 negustorilor polonezi din Liov, privind cumpărarea vitelor din Moldova: “Iar cine va cumpăra vite cornute sau berbeci în  Bacău sau în Roman, sau în Baia sau în Neamţ (s.n.), sau în alte târguri ale noastre, nu va avea să dea vamă în alt loc decât acolo unde a cumpărat şi să ia pecete de la vameş… şi apoi va merge la vama principală de la Suceava…”[1].

Referiri indirecte referitoare la existenţa localităţii apar, însă, în documente anterioare celui menţionat. Astfel, într-un document din vremea lui Alexandru cel Bun, emis în cetatea Sucevei în 7 ianuarie 1403, este amintit „panul Şandru de la Neamţ şi copii lui”[2]. Acelaşi „pan Şandru de la Neamţ şi copii lui” apare într-un alt document, tot din vremea lui Alexandru cel Bun, emis la Suceava la 1 august 1403[3], precum şi într-un document din 8 martie 1407, emis de Alexandru cel Bun la Suceava, unde este menţionat alături de un alt pan, Dragoş cu copii lui[4]. Dar, „în diplomatica externă, “Neamţul” apare cu două decenii mai devreme, alături de “ Târgul Iaşilor pe Prut”, de Târgul lui Roman pe Moldova, de Piatra lui Crăciun – viitorul Piatra Neamţ -, de Suceava, de Baia” într-o listă rusească a oraşelor din Moldova, apreciată ca datând din anii 1388-1391”[5].  Deci, cea mai veche atestare documentară a Târgului Neamţ datează, cel mai târziu, din 1291, dar toate târgurile amintite, la care se mai adaugă Siret, Cernăuţi, Hotin şi altele, “existau cu mult înainte de a fi menţionate în izvorul rusesc privind oraşele îndepărtate şi apropiate”[6]. Menţionarea unei comunităţi la o anumită dată presupune o existenţă anterioară, mai mult sau mai puţin îndelungată. Şi cum viaţa socială, în general, la un popor creştin ca al nostru , nu este separată de cea religioasă, se pune întrebarea: Când au fost înalţate primele locaşuri de cult ortodoxe în oraşul nostru? Lipsa unor documente care să ateste existenţa sau înălţarea unor biserici, în perioada atestării documentare a Târgului Neamţ, înseamnă, oare, şi  inexistenţa a acestora? Greu de crezut, deoarece conştiinţa religioasă şi tradiţia locală, care nu trebuie ignorate cu desăvârşire, vorbesc despre existenţa unor astfel de locaşuri. Nimeni nu poate crede că timp de peste 200 de ani, respectiv din 1391 – prima atestare documentară – şi până în 25 ianuarie 1599, când este menţionat „popa Grigore cel domnesc” – de la biserica domnească din Neamţ – care a scris un zapis prin care se consemna o vânzare în satul Crăești, pe care a fost pusă “pecetea cea mare“ a oraşului[7], n-au existat biserici ortodoxe în Târgu Neamţ, cu atât mai mult cu cât  Paul Beke (? după 1652), iezuit ungur, menţionează că în Neamţ (Tg. Neamţ n.n) „sunt germani amestecaţi cu români”[8], iar în 1688, Eberhardt Werner Happel (1647-1690) afirmă că locuitorii din “Iaşi sau Iassy, unde locuieşte domnul, Suceava, Neamţ, Vaslui, Trotuş, Bârlad, Varna(?) şi Hotin sunt creştini ortodocşi (s.n.)”[9] .Cu siguranţă, aceşti creştini ortodocşi au avut, dintotdeauna, bisericile lor, lucru confirmat, de altfel, de Petru Bogdan Bakšić (c. 1601-1674), călugăr minorit din Bulgaria, care spune că în 1641 a vizitat oraşul Neamţ (Tg. Neamţ n.n.), menţionând că în acest oraş ”sunt 100 de case de români cu 550 de suflete. Au două biserici de lemn, una a Sfântului Mucenic Dumitru şi alta a Naşterii Maicii Domnului (?! mirarea noastră)”[10]. El mai afirmă şi că “sunt 63 de catolici pentru împărtăşanie şi 29 de copii care nu se împărtăşesc încă. Aceşti catolici, ca neam sunt saşi”[11] şi au o biserică de lemn în apropierea ruinelor unei alte biserici pe care au avut-o. Peste 2 ani, în 1643, un alt calugăr mironit din Piano (Italia) Bartolomeo Bassetti, afirma că în Neamţ existau “17 case de catolici, cu 85 de suflete, iar case de schismatici (otodocşi n.n.) 120 cu 470 de suflete, şi că au două biserici, fără a le nominaliza[12], referindu-se, cu siguranţă, la cele două biserici menţionate de Bakšić. Bassetti se referă şi la saşii catolici, despre care afirmă că aveau şi ei o biserică de lemn cu temelia de piatră, închinată Preasfintei Treimi, Fericitei Fecioare şi Sfântului Nicolae (se face și o descriere a acestei biserici), care a fost sfințită de episcopul Quirini în anul 1629, în ziua Sfântului Martin. El mai face o precizare important, şi anume că: “a mai fost o biserică închinată Fericitei Fecioare, era de lemn, cu temelia de piatră, lungă de 20 de paşi, largă de 7 cu 3 altare (s.n.). A fost distrusă de vânt de mulţi ani încoace”[13].Parcă  pentru  a  întări afirmaţiile lui Bakšić  şi ale lui Bassetti, cu privire la  existenţa celor două biserici ortodoxe, franciscanul Marco Bandini (1593?-1650), originar din Bosnia, preciza şi el, în 1646, că „În  acest  orăşel (Tg. Neamţ n.n.) sunt trei biserici de lemn ale schismaticilor (ortodocşilor n.n.). Sunt la un loc mai bine de 400 de  suflete”[14]. El mai menţionează că în acest orăşel, care odinioară era locuit doar de saşi (lucru greu de admis n.n.) şi în care ei  (saşii) „amintesc  că în vremea aceea erau în floare cinci biserici catolice (iarăşi greu de crezut n.n.), a  văzut  doar  o  biserică (catolică n.n.) ,,bine lucrată din lemn pe o temelie de piatră, construită de o matroană săsoaică, cu hramul Sfântul Nicolae, care a fost terminată de tot în  anul 1629”[15]). De asemeni, mai menţionează că „la o jumătate de stadiu (aproximativ 96m. n.n.) de la această  biserică spre apus  apar ruinele unei biserici de zid, se şi poate  recunoaşte însuși  altarul  cel  mare…”[16]).

Menționarea acestor mărturii, care nu pot fi bănuite de   subiectivism, evidenţiază  două aspecte: a) populaţia săsească de confesiune  catolică din Târgu Neamţ care este posibil ca, la un moment dat, să fi fost majoritară este  într-o continuă scădere, iar populaţia creştin-ortodoxă în creştere[17], lucru confirmat  de rapoartele misionarilor catolici. Astfel, episcopul Querini  arată că „la Tg.  Neamţului, pe vremea aceea (până la jumătatea veacului al XVII-lea) erau 250 de case, 74 ale catolicilor, pentru două bisericii de lemn, preotul fiind sas[18], iar Antonio Renzi din Stipite, într-un raport trimis din Iaşi şi datat 19 februarie 1691 afirmă că, „la Neamţ se află o biserică de lemn, fără clopot şi fără obiecte de cult; sunt cam cinci familii de catolici (s.n.)[19].

b. Misionarii catolici din prima jumătate a secolului al XVII –lea, în rapoartele lor, menţionează categoric existența unor biserici ortodoxe în Tg. Neamţ: Petru Bogdan Bakšić, în 1641, două biserici; Bartolomeo Bassetti, în 1643, două biserici; Marco Bandini, în 1646, trei biserici, iar peste 15 ani, în 1661, misionarul Vlas Kraievici afirma că în Târgu-Neamţ şi în împrejurimi existau „multe biserici şi mănăstiri ale schismaticilor (ortodocşilor n.n)”[20].

În faţa acestor mărturii, ne întrebăm care erau acele biserici?

Înainte de a încerca un răspuns, considerăm necesar să ne întoarcem la acel „popa Grigore cel domnesc “, amintit în documentul din 25 ianuarie 1599, care întărește convingerea că exista o biserică ortodoxă în Târgu-Neamț cu cel puțin o jumătate de secol mai înainte de prima mențiune făcută de Bakšić . Care a fost această biserică, cine a fost ctitorul ei şi ce hram a avut este greu de precizat. Profesorul Gavriil Luca opinează că această biserică ar fi fost ctitorită de Petru Șchiopul între 1574 și 1591, iar domnitorul Vasile Lupu, care este considerat ctitorul ei, ar fi refăcut-o doar în urma distrugerilor pe care le-a suferit în timp[21]. Ipoteza este seducătoare, dar nu satisface pe deplin, pentru că nu dă, totuși, răspuns la întrebarea: care a fost sau care au fost primele biserici în Târgu-Neamț? Presupunând că Petru Șchiopul a fost ctitorul înseamnă că tot el i-a ales și ocrotitorul, pe Sfântul Mucenic Dimitrie, iar Vasile Lupu, refăcându-o, i-a păstrat patronul (hramul), așa cum este în tradiția Bisericii noastre în astfel de situații, încât Petru Bakšić constatând existenţa acestei biserici i-a menționat și ocrotitorul.

Problema se pune, în continuare, pentru o perioadă de peste 200 de ani (între 1391 – prima atestare a Târgului Neamț – și 1599 – menționarea preotului Grigore-) în care nu avem știri de existența vreunei biserici decât din tradiție.

Aşa cum spuneam mai sus, este greu de admis că localitatea a fost populată, la un moment dat, numai cu saşi, cum afirma Marco Bandini. Potrivit unor istorici, prezenţa saşilor aici este legată, mai degrabă, de construirea cetății Neamţ[22]. Reputatul istoric Constantin C. Giurescu afirmă că  atât cetatea Neamţ cât şi Târgul Neamţ “au fost întemeiate într-o regiune intens populată din vechime şi că numele amândurora au fost date de către români”[23], iar cu privire la aşezarea elementelor săseşti aici, crede ca aceasta s-a petrecut “în prima jumătate a secolului XIII-lea, în vremea când papa scrie principelui de coroană Bela – în anul 1234 – că o seamă de germani şi de unguri din regatul Ungariei – de fapt din Transilvania – trec peste munţi în episcopatul cumanilor, se așează  printre “valahi”, şi sub influenţa acestora trec la credinţa lor[24] făcându-se una cu acei valahi, un singur popor” (s.n.)[25]”. Precizarea este foarte importantă pentru că ne arată că elementul creştin ortodox autohton era deosebit de puternic, dacă saşii care au colonizat Târgul Neamţ treceau la credinţa „valahilor” şi formau cu ei un singur popor, stârnind îngrijorarea papei. Aceasta presupune şi existenţa preoţilor ortodocşi care făceau misiune, precum şi existenţa unor locaşuri de cult (biserici) ortodoxe. Dar, din nou, întrebarea: care erau acestea şi de când datau? În lipsa unor documente ce zice tradiţia şi cât de credibile pot fi informaţiile care vin pe aceasta cale?

Profesorul Vasile Vrânceanu afirmă că pe locul actualei catedrale Adormirea Maicii Domnului  „au fost înainte două biserici din lemn. Prima a fost construită de Ştefan cel Mare, iar a doua ar fi fost construită de Vasile Lupu, şi care a ars în săptămâna patimilor a anului 1864”[26]. Cu privire la arderea bisericii vom face precizări mai încolo. Considerăm îndoielnică afirmaţia potrivit căreia a doua biserică ar fi fost construită de Vasile Lupu, neexistând nici un indiciu în acest sens, de vreme ce misionarul Petru Bogdan Bakšić, chiar în perioada domniei lui Vasile Lupu, vorbeşte de existenţa a două biserici, din care una era închinată Maicii Domnului, iar una Sfântului Mucenic Dimitrie, despre care este sigur că, cel puţin în parte, a fost ctitorită de Vasile Lupu. Şi dacă a construit şi biserica Adormirea de ce nu  i-a acordat şi ei anumite privilegii, aşa cum se ştie, cu certitudine că a acordat bisericii Sfântul Dumitru? De ce ar mai fi zidit domnitorul Vasile Lupu încă o biserică în Tg. Neamţ, de vreme ce mai înălțase una? Nu exista obiceiul ca domnitorii să ridice două biserici în aceeaşi localitate, în acest sens exemplele fiind extrem de rare, putând fi întâlnite, eventual, în orașele mari.

În ceea ce priveşte biserica Adormirea Maicii Domnului, tradiţia locală susţine, într-adevăr, părerea că aceasta se află pe locul unor vechi biserici din lemn, prima dintre ele fiind ctitorită de domnitorul Ştefan cel Mare, celelalte fiind reconstruite în acelaşi spaţiu, locul Sfintei Mese  de la fostele biserici fiind marcat astăzi printr-o cruce pe un soclu de piatră unde se slujeşte la Bobotează (sfinţirea Aghesmei mari), în noaptea Sfintei Învieri şi la diferite împrejurări cu caracter religios.

Părerea cu privire la construirea unei biserici de către Ştefan cel Mare în Târgu Neamţ este de acceptat dacă avem în vedere cum a procedat voievodul cu celelalte Târguri. Observăm că marele voievod a construit biserici în toate târgurile din Moldova. Astfel, la Baia a ridicat biserica Albă, cu hramul Sfântul Gheorghe; la Suceava – biserica Sfântul Ilie şi a refăcut Mirăuţii; Botoşani-Sfântul Nicolae Popăuţi; Dorohoi- Sfântul Nicolae; Hârlău – Sfântul Gheorghe; Iaşi – Sfântul Nicolae Domnesc; Vaslui – Sfântul Ioan Botezătorul; Huşi – Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel; Piatra Neamţ – Sfântul Ioan Botezătorul[27]. Pe lângă aceste biserici ridicate în târgurile din Moldova „tradiţiile locale atribuie marelui Domn şi bisericile din Scânteia – Iaşi, Şcheia – Roman, Floreşti – Vaslui, Cotnari – Iaşi, Ştefăneşti (pe Prut) – Iaşi, Şipote – Suceava”[28] şi altele.

Într-un document din 30 septembrie 1503 Ştefan cel Mare numeşte Târgu – Neamţ  „ târgul nostru”. Prin acest document el acordă Mănăstirii Neamţ, între altele, „pe fiecare an, câte şase pietre de ceară din pietrele noastre, ce ni se cuvin din târgul nostru de la Neamţ”(s.n)[29].

Dacă în toate târgurile din Moldova a zidit câte o biserică, de ce nu ar fi ridicat una şi în „târgul nostru” de la Neamţ? Şi dacă, potrivit tradiţiei, a ridicat una, ce s-a întâmplat cu ea? Din ce materiale era? Din ce cauze a dispărut?

Preotul  Cosma C. Nicolae afirma categoric: „Cu siguranţă că Ştefan cel Mare n-a construit în Târgu-Neamţ o biserică de lemn… De la Ştefan cel Mare ştim şi avem sub ochii noştri numai construcţii de piatră şi cărămidă (s.n.)… Aici, în Târgu-Neamţ, nu putem concepe că Ştefan cel Mare ar fi putut să-şi lege numele lui, sfânt pentru întreaga suflare românească, construind o biserică de lemn, care putea să se topească până în temelii la cel dintâi pârjol al târgului”[30].  Afirmaţia categorică: „De la Ştefan cel Mare avem numai construcţii de piatră şi cărămidă” este contrazisă, însă, de alte păreri şi de realitate.

Astfel, specialistul de mare renume Virgil Vătăşianu susţine că „aproape toate bisericile de piatră, ridicate în secolul al XV-lea şi al XVI-lea în  Moldova, au fost  zidite pe locul modestelor bisericuțe de lemn”[31], confirmând ceea ce spunea, mai înainte, episcopul Melchisedec al Romanului: „În Moldova din vechime bisericile, cea mai mare parte, se construiau din lemn. Spre deosebire de acestea, cele de piatră poporul le numia, cum şi până astăzi  le numesc mănăstiri”[32].

Revenind la Ştefan cel Mare, este cunoscut faptul că cea mai veche  biserică din lemn care ni s-a păstrat în Moldova este cea de la Putna. Aceasta a fost construită iniţial  la Volovăţ, lângă Rădăuţi, în anul 1353, de voievodul Dragoş, iar Ştefan cel Mare a mutat-o la Putna după anul 1490, reconstruind-o tot din lemn, după ce construiseră deja mai multe biserici şi mănăstiri din piatră[33]. De asemeni, mai menţionăm şi „biserica din lemn din Curteni (Vaslui) pe care tradiţia o atribuie lui Ştefan cel Mare[34].

Prin urmare, nu trebuie exclusă, cu desăvârşire, posibilitatea ca domnitorul să fi ridicat în Tg. Neamţ o biserică de lemn chiar în perioada de dinainte de începerea lucrărilor de refacere a Cetaţii Neamţ şi de construire în interiorului acesteia  a bisericii (mănăstirii) Sfântul Nicolae. Ce s-a întâmplat cu aceasta biserică? Probabil a fost distrusă de vreun incendiu provocat în urma unei invazii militare, sau din alte cauze. Să nu uităm că la 10 ani de la urcarea pe tron a lui  Ştefan cel Mare, în anul 1467 (lunile noiembrie-decembrie) are loc campania regelui  Matei Corvin împotriva Moldovei  „armata condusă de regele ungar,  care număra circa 40.000 de oşteni, plecând din Braşov spre Moldova (11noiembrie),  după  lupte care au avut loc la trecerea pasului Oituz, armatele invadatoare, ocupă,  pradă şi ard Târgul Trotuş (19 nov.) şi înaintează pe valea Siretului ocupând Bacăul, Romanul (29 nov.-7dec.) pe care-l incendiază, Târgu Neamţ (s.n.) şi Baia[35], cu siguranţă provocând şi aici distrugeri şi incendii, ca peste tot.

Acestei campanii i-au urmat altele, dintre care una din cele mai cunoscute este cea condusă de Mohamed al II-lea în 1475, după lupta de la Războieni (Valea Albă), care, fără îndoială, a afectat şi Târgu Neamţ.

Este posibil ca biserica distrusă să fi fost refăcută de vreun pârgar, vreun negustor, vreo breaslă sau de credincioşi, biserică pe care tradiţia locală, datorită faptului că a fost refăcută tot în timpul domniei lui Ştefan, a atribuit-o, în continuare, marelui voievod, aşa cum, am văzut mai sus, şi alte biserici i-au fost atribuite.

Am arătat că, prof. Gavril Luca afirmă că biserica Sfântul Dumitru, cunoscută ca fiind ctitoria lui Vasile Lupu, a fost ridicată iniţial de Petru Şchiopul, deşi Nicolae Iorga spune că acesta n-a făcut decât Galata[36] şi că a ajutat, împreună cu Stroiceştii, la zidirea din nou a „bisericii moldoveneşti” Adormirea din Liov, ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu şi a vameşului său Constantin Corniact[37]. Nicolae Iorga nu aminteşte de alte biserici care ar fi fost ctitorite de Petru Şchiopul în timpul domniilor sale.

Dacă această biserică a fost ctitorită de Petru Şchiopul şi rectitorită de Vasile Lupu, cine a ctitorit biserica închinată Maicii Domnului, de care amintesc Petru Bogdan Bakšić şi Bartolomeo Bassetti?

Lipsind documente care să ateste numele ctitorilor bisericii Adormirea Maicii Domnului, până la voievodul Gheorghe Ştefan (1653-1658), acordăm credit tradiţiei, care plasează începuturile ei în vremea lui Ştefan ce Mare, dar care a fost refăcută de mai multe ori până la construirea bisericii lui Gheorghe Ştefan. Această biserică exista încă atunci când Bakšić a vizitat Tg. Neamţ, făcând referire la ea.

Aşadar, în mod cert, prima biserică închinată Adormirii Maicii Domnului a existat cu mult înainte de Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan, iar atunci când aceasta a fost distrusă credincioşii, au refăcut-o, păstrându-i hramul. De aceea, suntem convinşi că Petru Bakšić face o confuzie atunci când  afirmă că biserica avea hramul Naşterea Maicii Domnului, în realitate aceasta fiind Adormirea, misionarul catolic nevorbind de ruinele aceste biserici, ci de faptul că ea exista. Prof. Gavril Luca crede că este posibil ca cea de a doua biserică, închinată Naşterii Maicii Domnului, să fie cea la care se referea Marco Bandini când spunea că „la oarecare distanţă de târg, spre apus, se vedeau ruinele unei biserici a Sfintei Marii[38]. Numai că Bandini nu se referea la biserica ortodoxă, ci la o biserică a saşilor catolici, amintită înaintea lui Marco Bandini de Bartolomeo Bassetti, care, în 1643, spunea, referindu-se la bisericile catolicilor, că „a mai fost o biserică închinată Fericitei Fecioare, era de lemn, cu temelia de piatră, lungă de 20 de paşi, largă de 7, cu trei altare (s.n.), și că aceasta a fost distrusă de vânt de mulţi ani încoace”[39]. Ruinele acestei biserici se aflau în apropierea bisericii catolice cu hramul Sfântul Nicolae, sfinţită de Quirini în 1629. Marco Bandini, referindu-se şi el la biserica închinată Sfântului Nicolae, menţiona că „la o jumătate de stadiu (aproxim. 96 m. n.n.) de la această biserică spre apus apar ruinele unei biserici de zid se şi poate recunoaşte însuşi altarul cel mare…[40].

Părerea lui Gavril Luca nu poate fi acceptată din două motive: primul este de natură liturgică şi ţine de arhitectura bisericii. Bassetti afirmă că biserica în ruină avea trei altare. Or, nu era în tradiţia ortodoxă românească, în general, şi în cea moldovenească, în special, ca bisericile să aibă mai multe altare, aceasta fiind un specific  al bisericilor catolice de la noi, cu un altar mai mare şi două mai mici în părţile laterale. Marco Bandini, în 1646, constată că la această biserică se mai vede doar „altarul cel mare” ceea ce presupune că celelalte două mai mici, între timp, s-au ruinat difinitiv.

Al doilea motiv ţine de plasarea în spaţiu a celor două biserici, Sfântul Dumitru şi Adormirea Maicii Domnului. Într-un document din 7 mai 1691 se menţionează că „dau mărturie, din poruncă domnească, pentru moşiile Mănăstirii Neamţ, printre alţii, popa Toader, de la biserica Domnească de sus şi alt popa Toader de la biserica lui Ştefan Vodă, din jos”. (s.n.)[41]. Biserica domnească  de sus era cea a lui Vasile Lupu,  iar biserica din jos era a lui Gheorghe Ştefan, înălţată pe locul bisericii Adormirea Maicii Domnului la care se referă Petru Bogdan Bakšić, fiind şi aceasta numită “biserică domnească”, conform celui mai vechi document care “atestă prezenţa acestei biserici la data de 29 mai 1676, în care este vorba despre conducta de apă din Pometea care ducea spre “Biserica Domnească din gios” (Melchisedec Ştefănescu, 1875)”[42]. Însă  anterior acestui document, există alte documente care,  în mod cert, sunt legate de „Biserica Domnească din gios“, adică biserica Adormirea Maicii Domnului, şi care arată că aceasta exista cu 15 ani mai înainte. Astfel, într-un document din 15 decembrie, 1660, emis din Suceava, în care este vorba de vânzarea unei case cu pomet, pământ în Țarina Mare şi fânaţ lui Sava, mitropolitul Sucevei, este menţionat între martori şi Gheorghe, preot domnesc din Târgu-Neamţ[43].

Un alt document din 9 iulie 1661 spune: „Eu popa Ioan din tărg de Neamţu cu preoteasa mea, cu Paraschiva şi cu toţi coconii mei şi cu fratele meu Irimia şi cu femeia Acsinia şi cu toţi feciorii mei, vând mănăstirii schitului dreaptă moşie şi cumpărătura ce a fost cumpărătura părintelui lor, popa Istratie şi maica noastră Acsinia, cu 30 lei. Martori la vânzare: egumenul de Secu şi popa Gheorghe de trăg de Neamţu şi Hanoş vătaful de puşcari şi Ioan egumenul de cetate şi Dosoftei egumenul de Agapia”[44]. Despre popa Ioan ştim că era de la biserica din sus, şi, prin urmare, popa Gheorghe era de la biserica Adormirea.

Într-un alt document din 22 martie 1666, se menţionează că „Toader feciorul popii Gheorghie din Neamţ cu soţia sa Sofiana vinde egumenului Ioan de la Manăstirea Secul partea sa de ocină, printre martori fiind popa Ioan de la biserica din sus”[45].

În aceeaşi zi, 22 martie 1666, „Popa Gheorghie din Târgu-Neamţ cu preoteasa Tudora dau fiului lor Toader un loc de prisacă cu casă şi cu pomet, în capul Târgului din jos, la izvoare”[46]. Este limpede că acest popa Gheorghe era de la biserica Adormirea din gios, fapt dovedit şi de prezenţa în actul de vânzare amintit, ca martor, a popii Ioan, despre care se face precizarea că este de la biserica din sus.

Biserica menţionată de Petru Bakšić a dispărut şi ea în condiţii pe care nu le cunoaştem, probabil tot în urma unui incendiu. Existenţa celei de a treia biserici, menţionată de Marco Bandini, este greu de dovedit. În afară de menţiunea lui Bandini nu avem nici o ştire despre această biserică, nici măcar din tradiţie. De aceea, cred că misionarul include în cele trei biserici ale “schismaticilor” (ortodocşilor n.n.) şi capela din Cetatea Neamţ, despre care avea ştiinţă, dar pe care o include, involuntar, între bisericile de lemn.

Cea de a doua biserică închinată Adormirii Maicii Domnului este atribuită voievodului Gheorghe Ştefan. Spun atribuită pentru că istoriografia bisericească românească nu consemnează decât o singură ctitorie a lui Gheorghe Ştefan, Mănăstirea Caşin[47]. Mai mult, ”viaţa bisericească din Moldova nu ni-l arată pe Gheorghe Ştefan drept un mare binefăcător al lăcaşurilor de cult”[48]. De aceea, considerăm că după ce biserica menţionată de Petru Bogdan Bakšić a fost distrusă, credincioşii parohiei, ajutaţi de unii dintre meşteşugarii din târg, au început reconstruirea bisericii. Să nu uităm că în timpul lui Vasile Lupu “Târgu Neamţ se număra printre principalele centre meşteşugăreşti şi comerciale ale Moldovei, unde se ţineau târguri permanente”[49]. Meşteşugurile practicate aici, ca, de altfel, în toate târgurile importante, erau diversificate, unele ţinând de nevoile casnice sau personale, altele de prelucrarea lemnului şi construcţii, altele de prelucrarea fierului şi a pietrei etc.[50]. Aceşti meşteşugari, de multe ori, făceau danii la biserici sau lucrau efectiv la ridicarea altora noi. Credem ca aşa a început zidirea celei de a treia biserici, iar în timpul lucrărilor Gheorghe Ştefan, în drumul său spre Cetatea Neamţ, văzând că se înalţă un nou lăcaş de rugăciune, a făcut şi el o donaţie, desigur importantă, legându-şi numele de această biserică, poate şi pentru a câştiga bunăvoinţa locuitorilor de la poalele Cetăţii Neamţ, în mintea cărora încă era vie imaginea domnitorului Vasile Lupu, care ctitorise biserica Sfântul Dumitru, şi care fusese înlăturat de la tron prin trădarea fostului său logofăt, Gheorghe Ştefan, ajuns domnitor cu ajutorul unor corpuri de armată din Ţara Românească şi din Transilvania. De altfel, aşa cum bine observă Traian  Onofrei, „în perioada secolelor  XIV- XVIII, în Moldova, era încetăţenit obiceiul ca acela care repara, consolida, renova  sau înzestra o biserică să fie considerat ctitor şi nu trecut alături de ctitori”. El mai afirmă că „Gheorghe Ştefan, după ce ajunge la tronul Moldovei, se îndreaptă spre o altă biserică din oraş, «Adormirea Maicii Domnului», pe care o va ctitori până la sfârşitul domniei sale” (op. cit. p. 57), fără a preciza, însă, în ce a constat ctitorirea.  A fost zidită din nou? A reparat-o pe cea existentă? A făcut vreo donaţie consistentă? Dacă Gheorghe Ştefan, după urcarea pe tronul Moldovei, s-a  îndreptat “spre o altă biserică din oraş, Adormirea Maicii Domnului” (s.n.), înseamnă că biserica exista, probabil într-o stare avansată de degradare sau,  chiar, în construcţie, şi atunci ctitorirea a constat fie în repararea ei capitală, fie în acordarea unei danii însemnată care să ducă la finalizarea construcţiei.

De regulă, domnitorii atunci când  ctitoreau un locaş de cult îl şi înzestrau cu obiecte de cult, le acordau diferite scutiri sau le întăreau anumite danii. Nici un document, însă, nu vorbeşte de vreo înzestrare, de vreo scutire, ori de întărire a vreunei danii de către domnitorul Gheorghe Ştefan.

Prima referire directă la biserica Adormirea Maicii Domnului şi la atribuirea ei domnitorului Gheorghe Ştefan o găsim  într-un document  din 7 februarie 1677, în care se spune: „Adecă eu popa Toader din Tîrgu Neamţ, de la biserica lui Gheorghe Ştefan voievod, unde este hramul Adormirea Născătoarei de Dumnezeu scrim şi mărturisim cu acest adevărat zapis al meu precum (că) am vîndut a mea direaptă moşie, poiana din capul Boiştii, despre (dinspre) Măneşti ce mi-au fost danie de la feciorul Căpreascăi de la Ştefan. Însă nu vinde locul casei ce iaste în tărgu, ci curăţitură făcută din pădure întreagă, dumisale vornicului Bliabei derept zeace lei şi în tocmala (tocmeală, învoială) noastră au fost (martori) vornicul Andrei Săpoteanul şi Ionaşco Căpăţână, vătaful părintelui Dosotei (Dosoftei) Mitropolitului şi Alexea zis Zugravul din Iaşi şi Gligore Tărpescul şi Vasile a lui Andron din Drăgăneşti. Şi pentru credinţă (încredere) ne-am pus iscăliturile ca să fie dumisale dreaptă moşie şi ocină (proprietate) neclătită (statornică)”.

Urmează semnăturile, iar în dreapta, jos, citim: „Eu diacon Gligore din Drăgăneşti am scris zapisul”. Pe versul documentului, mai sunt menţionate numele: „David de Za(luceni), Savin Hermeziu din Hudeşti, Petria Drone, Gheorghie Bereban, Coste Breazul, Toader  Hermeziu, nepoţii lui Poroh Ignat şi Miron şi toate rudele Ciogolei. Zapisul de la popa Toader 7185 (1677) februarie 3” (fotocopia documentului a se vedea în anexa 1). Câteva precizări asupra acestui document:

a)      Cunoaştem numele preotului – TOADER – care afirmă că este de la biserica lui Gheorghe Ştefan Voievod (s.n.).

b)      Pentru prima dată este menţionat într-un document hramul bisericii – ADORMIREA NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU. Gavril Luca afirmă că „numele acestei biserici, despre care ştim că era ctitoria domnitorului Gheorghe Ştefan voievod, îl aflăm dintr-un alt document din 25 noiembrie 1679, că aceasta avea „hramul Adormirea Maicii Domnului”[51]. Inexact. Numele bisericii este menţionat pentru prima dată în documentul redat mai sus unde popa Toader spune că biserica are hramul „Uspenie Bţe”, adică Adormirea  (uspenie) Născătoarei de Dumnezeu (Bţe fiind prescurtarea cuvântului Bogorodiţe).

c)      Preotul Toader mai apare şi într-un document, datat 23 noiembrie 1678, emis din Neamţ, ca martor la o vânzare a unei poieni de sub Boiştea Neamţului de către Paraschiva, preoteasa răposatului preot Ioan (de la biserica din sus n.n.), lui Beablăi vornicul. De precizat că în cuprinsul documentului în loc de popa Toader apare „preutul Toader de la biserica lui Ştefan Voievod…”, iar la semnătură apare „popa Toader de la beseareca lui Ştefan Voievod den Neamţul” (vezi anexa 2). Cred că acest preot Toader este fiul preotului Gheorghe de care am amintit mai sus. În secolele XVI şi XVII nu era nimic neobişnuit ca fiul unui preot să urmeze tatălui, cu atât mai mult cu cât, pentru a deveni preot, nu se cerea, neapărat, terminarea unei şcoli pentru pregătirea preoţească, ci era suficientă învăţarea scrisului, cititului şi săvârşirii slujbelor de la preoţii din parohie, fie că erau părinţii lor, fie că erau alţi preoţi. Acest preut Toader, înainte de a fi hirotonit, a mai vândut o poiană sub Boişte lui Miron Ciogolea pentru care „voievodul Gheorghe Ştefan întăreşte uric (lui Miron Ciogole n.n.)”, conform unui document din 18 august 1657, emis din Iaşi[52].

d)     Surprinde faptul că între martorii vânzării apare şi vătaful mitropolitului Dosoftei al Moldovei, Ionaşco Căpăţână. Nu cunoaştem motivul, dar credem că prezenţa lui, ca delegat al ierarhului, avea drept scop întărirea actului de vânzare-cumpărare.

e)      În document mai apar, alături de alţii, David din Zăluceni şi Savin Hermezeu din Hudeşti, cei care în 1660 au vândut mitropolitului Sava al Sucevei o casă, pomet etc. martor la vânzare fiind şi Gheorghe, preot domnesc din Târgu Neamţ. Prezenţa celor doi, ca şi a altor rude ale răposatului Miron Ciogole, în actul de vânzare al preotului Toader ne întăreşte convingerea că preotul Gheorghe a fost slujitor la biserica închinată Maicii Domnului, amintită de Bakšić şi că în timpul lui s-a ridicat biserica lui Gheorghe Ştefan, iar popa Toader este fiul lui.

Cu siguranţă, biserica „lui Gheorghe Ştefan” a fost construită tot din lemn, dar pe temelie de piatră, probabil în anul 1656.

De la această biserică a fost furată de tătari, în 1717, o Evanghelie tipărită de Şerban Cantacuzino în 1682. Domnul Moldovei Mihai Racoviţă, în ianuarie 1717, i-a chemat pe tătari în ajutor împotriva unui detaşament austriac care a încercat să-l ia prizonier pe domnitor. Încercarea a eşuat, iar tătarii au prădat ţara, împrejurare în care a fost furată şi Evanghelia amintită. Cartea a fost răscumpărată în acelaşi an (1717) de preotul Vasile de la această biserică (vezi capitolul Însemnări de pe cărţi). De la 1717 până la 1747 nu mai avem nicio ştire despre această biserică.

În Sinodicul bisericii întcmit în anul 1872 de preotul Vasile Adam aflăm informaţii noi despre biserica Adormirea Maicii Domnului din oraşul nostru. Astfel, în document se spune că „Fundaţia (fondarea n.n.) bisericii cu patronul Adormirea Maicii Domnului din urbea Neamţu a fost durată (făcută) din lemn şi a fost finită (terminată n.n.) în anul 1747 de ctitorul domn al Moldovei Grigore Voievod şi soţia sa Zoiţa doamna. Sfinţirea bisericii a fost (făcută n.n.) de Preasfinţitul Mitropolit Iacob Stamati” (Sinodicul a se vedea în anexa 3). Asta înseamnă că, între timp, biserica „lui Gheorghe Ştefan” a avut mult de suferit fie în 1686, în timpul expediţiei lui Ian Sobietski în Moldova când, potrivit lui Giovani Battista Vulponi „în Baia, Suceava şi Neamţ nu au mai rămas decât zidurile goale, nu numai de la case, dar încă şi de la biserici”,[53] fie în incendiul din 1694, provocat de domnitorul Constantin Duca, în încercarea de a-i scoate pe polonezi şi pe cazaci din Cetatea Neamţ, în care scop „au trimis mai întâi oşti la Neamţ şi au ars târgul”, conform „Cronicii” atribuită lui Nicolae Muste (vezi la Gavril Luca, op. cit. p. 43), fie în timpul războiului  austro-turc din 1716-1718 care s-a desfăşurat în cea mai mare parte în Moldova, inclusiv în Târgu Neamţ, trupele austriece ocupând Cetatea Neamţ. Prin urmare, biserica trebuia refăcută.

Potrivit Sinodicului, cel care a rectitorit biserica a fost domnitorul Moldovei Grigorie II Ghica şi soţia sa Zoiţa doamna, în anul 1747, în timpul celei de a patra domnii – 1747-1748 – (primele trei domnii au fost între anii 1726-1733; 1735-1739 şi 1739-1741), deşi Cronica Ghiculeştilor nu consemnează acest lucru.

Alcătuitorul Sinodicului a comis, însă, o eroare atunci când a afirmat că sfinţirea bisericii a fost săvârşită de mitropolitul Iacob Stamati, pentru că acesta în 1747, când a avut loc sfinţirea, nici nu era născut. El va ajunge mitropolit al Moldovei abia peste 45 de ani, în 1792, păstorind până în anul 1803. De aceea, mitropolitul care a sfinţit biserica nu putea fi decât Nichifor, care a păstorit între anii 1740-1750, şi care a fost impus divanului pentru alegere chiar de domnitorul Grigorie II Ghica. Era firesc deci ca mitropolitul Nichifor să săvârşească sfinţirea bisericii. De altfel, în Sinodic se observă limpede că la numele mitropolitului a fost lăsat, iniţial, un spaţiu gol care a fost completat mai târziu cu numele lui Iacob Stamati, aceasta arătând că preotul Vasile Adam, la vremea respectivă, nu a avut la dispoziţie documente pentru a evita această eroare.

Ca şi în cazul bisericii lui Gheorghe Ştefan, nici de la Grigorie II Ghica nu avem vreun document din care să rezulze că domnitorul ar fi înzestrat biserica Adormirea cu ceva, ceea ce ne face să credem că nu a rectitorit-o singur, ci că a oferit un ajutor pentru terminarea ei, lucru care rezultă chiar din Sinodicul bisericii în care se spune că biserica „a fost durată din lemn şi a fost finită” de Grigorie II Ghica şi soţia sa.

Dar, care vor fi fost preoţii care au slujit la biserica lui Grigorie II Ghica?

Gavril Luca (citând din N. Iorga, Studii şi documente, vol. VII, p. 377) spune: „În anul 1766, Gheorghe sân Ursul Pătraşco, nepotul lui Pătraşco Botezatul, târgoveţ din Târgu Neamţ, a vândut egumenului Varlaam al Mănăstirii Neamţ „locul său din târg, din Uliţa Mare, spre biserica Sfântul Dumitru”…au fost de faţă ca martori popa Ştefan, popa Lupul şi popa de la Biserica domnească din vecinătate” (s.n.)[54]. Ştim că încă din vremea lui Gheorghe Ştefan biserica Adormirea era numită „biserica domnească din vale”. Ştim, de asemeni, că popa Ştefan, şi popa (diaconul) Lupul erau de la biserica Sfântul Dumitru (vezi la Pr. D. Balaşa, O şcoală la Biserica Domnească din Târgu Neamţ (1765), în MMS, nr. 1-2, 1975, p. 167), ctitoria lui Vasile Lupu. Dar care era preotul „de la biserica domnească din vecinătate” (Adormirea)? Credem că primul preot a fost preotul Vasile, cel care în 1717 a răscumpărat de la tătari Evanghelia tipărită de Şerban Cantacuzino în 1682, care fusese furată de aceştia de la biserica Adormirea.

Cunoaştem, însă, cu certitudine numele unui alt preot, Teodor, menţionat pe aceeaşi Evanghelie din 1682, unde se face precizarea că este „de la Adormi(rea) Precistei”, la anul 1790 (vezi capitolul Însemnări de pe cărţi…).

Biserica lui Grigorie II Ghica voievod, care a rectitorit şi biserica lui Vasile Lupu din Târgu Neamţ[55], nu a rezistat nici ea decât 62 de ani, conform Sinodicului care precizează că în anul 1809 a fost „prefăcută din nou”, de ctitorul Ştefan Velea din Târgu Neamţ, dar şi cu ajutorul altor credincioşi din Târg. Biserica a fost sfinţită în acelaşi an de mitropolitul Veniamin Costachi.

Aşa cum spuneam mai sus, de regulă, ctitorii îşi înzestrau ctitoria cu anumite bunuri. Aşa au procedat, de data aceasta, şi ctitorii noii biserici. Ştefan Velea, ctitorul principal, care era negustor, o înzestrează cu o dugheană. La fel au făcut şi ctitorii Toader Grecu şi Ioan Chiriac, fiecare dintre ei dăruind bisericii tot câte o dugheană.

Biserica a fost construită din lemn, pe temelia din piatră de la biserica lui Grigorie II Ghica. A fost ultima biserica din lemn a parohiei cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Nu ştim dacă această biserică a avut de suferit în timpul năvălirii turcilor în anul 1787, care au făcut „stricăciuni şi morţi”, ori în timpul incendiului din 1821 când eteriștii, atacaţi de trupele otomane, au dat

foc târgului, sau în incendiul din 1844 (conform arhivelor Mănăstirii Neamţ, dosar nr. XXXIII/44, în 5 august, 1844, Direcţiunea generală a Arhivelor Statului a înştiinţat Mănăstirea Neamţ, despre urmările incendiului din luna iulie 1844), dar ea a fost distrusă complet în 1864.

Această biserică mai este amintită şi într-un document trimis stareţului Neonil al Sfintei Mănăstiri Neamţul şi Secul, cu nr. 3284 din 25 iunie 1851 şi înregistrat la Neamţ cu nr. 283 din iulie 1851, în care se menționează că evreul Isac Juster a primit la schimb un teren, „căruia făcându-se măsorişte s-au găsit în depărtare de la biserica cu hramul Adormirei una sută treizeci stânjeni şi osăbi până la biserica Sfântul Gheorghe una sută zece stânjeni…”[56].